Amar- dulce

Din cate tin minte, gustul amar este perceput cu preponderenta de catre papilele gustative postate pe partea din spate a limbii. Pe varf e dulcele, iar in partile laterale acrul si saratul.
Ar fi bine daca ar fi asa. Daca amarul ar fi recunoscut doar de cateva papile, acolo.
Exista insa si un alt tip de amar, acela pe care il percepi cu toata fiinta ta, pana in intimitatea fiecarei celule. Atat de intens, atat de covarsitor, atat de definitiv, incat nici macar speranta unui antidot nu se mai naste in tine.
O fi asa doar pentru mine? S-au produs, oare, in cazul meu, niste mutati genetice nefericite? Ma-ndoiesc. Nu sunt speciala nici macar in acest mod nefericit.
Cu totii avem stari de felul acesta. Vin. Trec. Mai luam apoi niste zahar cu varful limbii si totul e dulce si roz, ca turtele din piata de joi a Beiusului copilariei mele, ca zaharul sucit pe care il vindea Schiopu si pentru care ma trezeam fara proteste in acele dimineti de poveste.
Nu mai sunt copil. Oricat am incercat sa aman procesul, s-a intamplat pana la urma. Nu mai sunt copil si nu mai intru in trepidatie gandindu-ma la ceva dulce. Acum pot avea o ciocolata oricand. Si nu prea vreau niciodata sa am una. Acum vreau doar sa nu mai am amar. Si am, din pacate, mai mereu. E tare rau sa nu mai fii copil.
Mama, tu esti mai copil decat mine. De aceea te inteleg si te iert pentru ca m-ai trimis aici. Si mai ales, de aceea te iubesc atat de mult. Tata? E valabil si pentru tine. Oricum, voi doi sunteti unul singur. Cel mai dulce dulce si singurul pentru care o sa vibrez cat timp o sa respir.