Sa nu ucizi un pui de gaina. Clotcodacitor..

Am o crima pe suflet. Sau cred ca am. Poate ca timpul a sters, din ratiuni de conservare, realitatea cu care am trait anii cei mai dificili. Aveam, cred, undeva sub 10 ani cand s-a intamplat (ceea ce eu cred ca imi amintesc ca s-a intamplat).
Decor idilic. Casa la curte, trotuar, gazon, flori, cotcodaci, catel degraba latraret si din coada dadator a semnale de prietenie. Catel din ala la metru, Picu il chema si care are si el povestea lui de traume aplicate de varu-meu, mai mic si mai nestiutor ca mine, care din prea multa dragoste si convins fiind ca e partenerul lui de joaca, voind sa-i ofere un numar de entertainment pe cinste, il apuca de urechi si se invartea cu el prin casa sau pe unde apuca, pana cand cadeau lati amandoi, si fiecare se reculegea in coltul lui.
Bunica mea era fantastica. Dar stiu, asa sunt toate bunicile, pentru ca le privim noi, nepotii. (nu intrebati pe nimeni altcineva cum le vede)
Bunicul era si mai fantastic, dar nu despre el vorbim azi.
In curtea care pentru mine era de marimea intreg universului pe atunci, vietuiau pe langa Picu si (de obicei numit asa) porcul Iliuta (ma rog, Iliuta avea "garsoniera" lui, nu era lasat la liber prin curte, dar era prezent prin semnale sonore consistente, reprezentand probabil orele de masa pentru el), vietuiau si convietuiau deci, pasareturile. De fapt, in spatiul asta idilic aveau acces, prin derogare, o closca si cu puii din dotare, fiind beneficiari ai unui tratament preferential. Nu prea intelegeam eu niciodata ce inseamna faza cu gaina care sta pe o "cosara" din nuiele si nu se misca de acolo cu zilele, pana cand apareau mogaldetele alea galbene si pufoase si vedeam cojile de ou abandonate in cuib, ca niste nave spatiale stricate. Si ohhhh atatea jucarii vii, dintr-odata, ce minunat imi parea. Si aveam voie sa le iau in palme si sa le privesc piezis in soare, unde se topeau si erau una toate...
Intr-o zi, povestea s-a stricat. Nu erau toate jucariile galbene, nu mai erau ca niste sori mai mici. Una, probabil stricata, era neagra. Asta mi-a dat peste cap universul. Nu stiu ce si cum s-a declansat in capul meu de copil prost. Ce mai tin minte (sau cred eu ca tin minte), e ca jucaria mica, neagra, stricata, a sfarsit zdrobita pe trotuarul de langa casa. Poate am calcat-o din greseala, din graba jocului. Poate ca in mintea mea lipsa perfectiunii a declansat revolta si dorinta de restabilire grabnica a echibrului perfect, cu orice pret. Adevarul nu-l voi sti niciodata. Si prefer sa imi asum maximum de vina. Tot pentru echilibru. Si pentru ca ma simt in stare si vreau sa ispasesc.
Si cand voi creste mare, niciodata, dar niciodata, nu voi avea gaini.
Poate capre. Iezii sunt mult mai eficienti in a transmite sentimentul de vulnerabilitate.