Ingerul negru

Am simtit nevoia sa ma rog si n-am stiut cum. Si atunci mi-am amintit asta: "Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi ochiul şi întoarce-mă cu faţa spre invizibilul răsărit din lucruri. Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi inima şi toarnă-mi aburul sufletului, printre degetele tale. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine trupul cel nou care-mi apasă şi-mi striveşte trupul cel vechi. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul." Nichita Stanescu

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De cand ma simt tot mai bogat de tine
Si-mi stau pe tample soarele si luna
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

Si uite n-are cine sa ne-ajute
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale

Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru o vesnicie

Prin gari descreierate accidente
Marfare triste vin in miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca sa te apropii si ca sa te sperii

Jur imprejur privelisti aberante
Copii fragili ducand parinti in spate
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albastrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii
In podul palmei daca iau nisipul
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

I-aud prin batalii din vreme-n vreme
Ostasii garzii tale ti se-nchina
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon si nume de regina


Azi m-am trezit greu, pentru ca s-a trecut la ora de vara si ritmurile mele circadiene au ramas in urma. Azi au fost atentate la metroul din Moscova, unde au murit oameni care s-au trezit la timp pentru a merge catre treburile lor. Azi aproape am iesit de pe drum cu masina, pentru ca ma uitam la magnoliile din curtea muzeului, care au dat in floare. Azi mi-a fost dor de cantecul asta. Azi inca este si inca suntem.

Omayra Sanchez

Omayra era o fetiţă de doar 13 ani care trăia alături de părinţii ei, fratele său şi unchiul în Armero, Columbia. În momentul dezastrului mama sa era plecată în Bogota într-o călătorie de afaceri. Pe 12 noiembrie 1985 vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Omayra şi familia sa s-au trezit în miezul nopţii şi au auzit fluidul vulcanic cum o lua în direcţia lor. În timpul procesului de evacuare înspre cel mai apropiat munte, bunicul fetiţei a căzut înt-o gaură. Omayra însăşi a fost prinsă între dărâmăturile propriei case, iar lava a imobilizat-o într-un fel de puţ, o groapă de unde nu i-au mai rămas afară decât capul şi braţele. Amestecul de lavă, noroi, resturi de lemn s-a solidificat, astfel încât atunci când au sosit echipele de intervenţie, Omayra era ca şi zidită de la mijloc în jos. Aceştia au încercat să o elibereze în diverse moduri, dar nimeni nu şi-a dat seama că fetita avea nevoie de o simplă motopompă. Autorităţile au plecat promiţând ca vor reveni cu echipamente de care aveau nevoie. Fetiţa a aşteptat să fie salvată 3 zile în apa care îi ajungea la nivelul gâtului. Între timp, televiziunea columbiană a ajuns la locul dezastrului şi au început să filmeze oamenii afectaţi şi în mod special pe Omayra. Tot după ceva timp au ajuns şi mai mulţi jurnalişti de la posturile de televiziune columbiene, fotografi şi mai mulţi medici. Toţi aceştia nu au putut face altceva decât să o ajute pe fetiţă să reziste cu încurajări şi cu încercarea de a-i oferi puţin confort, absolut imposibil în situaţia în care aceasta se afişa. Frank Fournier este fotograful care a surprins-o pe micuţa columbiană în această ipostază dramatică şi a fotografiat-o inclusiv în momentul în care trecea în nefiinţă. Fotografia sa capturată chiar înaintea morţii sale, denumită ulterior “Tragedy of Omayra Sanchez “, a câştigat premiul Pulitzer la categoria fotojurnalism. Jurnalişti de la o televiziune columbiană s-au strâns în jurul ei şi au filmat încontinuu, astfel s-a transmis pentru prima dată moartea unui om în direct. Totuşi aceştia nu mai doresc să vorbească despre acest eveniment având o jenă imensă din cauză că au filmat-o pe micuţă fără însă a o putea salva. Fetiţa se plângea mai mult în ultimele ei clipe de faptul că nu a mai apucat să meargă la şcoală. „Trebuie să mă scoateţi de urgenţă de aici pentru că deja sunt două zile de când nu m-am mai dus la şcoală şi am rămas în urmă cu temele...”, spunea fata. Filmarea care a fost transmisă în direct în întreaga lume o surprindea pe fată într-un moment critic. Era foarte clar că aceasta nu mai putea fi salvată, apa îi ajungea până la bărbie şi cu un glas stins aceasta a transmis mamei sale, tatălui şi fraţilor cât de mult îi iubeşte şi îşi lua chiar rămas bun de la aceştia. Ceea ce avea să urmeze s-a întâmplat. Autorităţile nu au putut interveni în timp util, iar decesul micuţei s-a produs din cauza hipotermiei. Fournier a încercat să explice de ce a realizat fotografia şi spune că „atunci când am descoperit-o, pe la 6,30 dimineaţa, ea fusese deja filmată de televiziunea columbiană. Mi-a surâs. Am incercat sa fac treaba cât mai simplu posibil, să spun o poveste, să traduc o violenţă. De trei ori am vrut să opresc totul”.

Această întâmplare a marcat un moment de cotitură în istoria presei. Chiar dacă fotograful Frank Fournier a insistat să sublinieze că fără fotografia lui nimănui nu i-ar fi păsat de această moarte, oamenii nu ar fi dat importanţă catastrofei din Columbia şi nu ar fi pus problema metodelor prin care autorităţile de la Bogota au gestionat criza, nimic nu avea cum să justifice fotografierea sau filmarea în direct a unei persoane care moare. Fotograful a mai spus că a ales să trimită fotografia agenţiei lui ca să arate lumii întregi că fetiţa putea fi salvată, dacă autorităţile s-ar fi mobilizat mai repede. Pe un site celebru, unde este postată atât fotografia cât şi filmarea cu Omayra, oamenii din întreaga lume au început să dezbată subiectul. Unii au criticat întru totul pe cel care a fotografiat-o, precum şi pe cei care au fost în stare să afişeze astfel de imagini pe post. Critici peste critici fondate pe afirmaţia că fotograful şi nu numai au făcut orice numai ca să obţină un subiect. Audienţa este pe primul loc şi alteceva nu mai contează.

Sociologilor le-a fost cerută şi lor părerea şi au spus că oamenii nu sunt simple "icoane ale durerii" în astfel de momente, ci au emoţii, sentimente şi dreptul la demnitate şi că astfel de fotografii şi filmări nu ar fi trebuit să fie difuzate. Nu e ca şi cum ai arăta lumii o simplă pictură la capătul căruia nu stă întotdeauna un fapt real, ci cazul acesta chiar a existat şi lumea a abuzat că se aflau la faţa locului şi acest lucru le-a dat un motiv în plus să realizeze o poveste de senzaţie care să înconjoare întreaga lume până şi în zilele noastre. (Sursa: wikipedia)

O vitamina pe zi

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
("Sunt tânăr, Doamnă" - Mircea Dinescu)

Cracanat intre salbatic si modern

Dar poate ca eu sunt un salbatic si nu inteleg aceste lucruri. ( citat din scrisoarea unui sef de trib ).

Oare cum suntem noi, aici, azi? Salbatici? Nu. Avem apa calda, telefoane mobile, masini bengoase. Pe cei inadaptati, legati iremediabil de iluziile lor, avem grija sa-i ridiculizam, daca dintr-o greseala se ivesc in atentia publica. Daca salbatic inseamna sa ramai atasat si plin de demnitate valorilor in care ai crescut si care ti-au devenit aer, atunci salbatic inseamna sa fii relativ invizibil in societatea noastra de azi. Moderni? Daca modern inseamna sa te identifici cu tot ce vezi la televizor, sa lacrimezi la telenovele, sa iti misti buricul dezgolit pe ritmuri de manele, sa te isterizezi in trafic, atunci, cred, avem printre noi multi oameni moderni. Daca modern inseamna sa fii tanar si creativ, risti sa te aliniezi cu ceilalti inadaptati supusi oprobiului sau boicotului public.



Cred ca totul este o psihoza in masa. Ma simt plimbandu-ma printr-un imens ospiciu.




Scrisoarea unui şef de trib indian adresată Preşedintelui Statelor Unite ale Americii în 1894:

"Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. “

Despre conformism

Ca animale sociale, ne miscam in cadrul dat de conformismul social.

De fapt, aici, vorbim despre liniare. Liniarele altora, care au masurat inaintea noastra.

Tin minte cat de preocupat era tata atunci cand, copil fiind, imi furniza trusa care continea compas, raportor, liniar samd, preocupat de acuratetea si precizia acestor instrumente de masura. Spre norocul meu, tata stia si alte lucruri, dincolo de alinierea la standarde. Pe mine ma scotea din sarite ideea de uniformizare. Faptul ca toti colegii mei aveau truse la fel, scadea simtitor din interesul pentru compas si pentru ce putea face el, in afara de a intepa. Mi se parea ca e umilitor de simplu sa masori si atat. Ma fascina interpretarea.

Cu mintea de acum, inteleg valoarea masurii. A masuratorii. Inteleg ca fara ele nu exista interpretare. Sau exista, dar se numeste mistificare.

Ma uit la oameni si tot ce vad azi e cat sunt de dependeti cu totii de trusa lor. In fata oricarei provocari, intamplari, intalniri, prima lor reactie e sa isi scoata trusa. Si masoara, masoara...Si la ce foloseste? Pentru ca tot ce fac, la urma, e sa supuna totul sistemului lor propriu de masura, ori sistemului acceptat de ei ca fiind confirmat social.

Dar...

Pe mine azi ma doare.

Tu azi razi din toata inima.

Daca ne masoara cineva, ii dam peste cap instrumetele.

Iar eu iti spun ca nici o diferenta nu exista intre noi, daca nu masuram nimic decat inima.

Sa ne agatam de ceva. De acord. Sa avem repere, nu contest.

Dar invata cineva ceva, vreodata, dincolo de bine si de rau?

Nu ne invatam lectia niciodata. Dar avem truse impecabile.

When I'm gone no need to wonder
If I ever think of you
The same moon shines
The same wind blows for both of us
And time is but a paper moon
Be not gone

Though I'm gone it's as though
I hold the flower that touches you
A new life grows
The blossom knows there's no one else
Could warm my heart as much as you
Be not gone

Let us cling together as the years go by
Oh my love my love
In the quiet of the night
Let our candle always burn
Let us never lose the lessons we have learned

Teo torriatte konomama iko
Aisuruhito yo
Shizukana yoi ni
Hikario tomoshi
Itoshiki oshieo idaki

Hear my song still think of me
The way you've come to think of me
The nights grow long
But dreams live on
Just close your pretty eyes
And you can be with me
Dream on

Teo torriatte konomama iko
Aisuruhito yo
Shizukana yoi ni
Hikario tomoshi
Itoshiki oshieo idaki

When I'm gone they'll say we were all fools
And we don't understand
Oh be strong don't turn your heart
We're all you're all we're all for all for always

Let us cling together as the years go by
Oh my love my love
In the quiet of the night
Let our candle always burn
Let us never lose the lessons we have learned

Cand eram mai mic

Am idei putine, dar sprintene. Si cum nu vreau sa le disciplinez (imi plac mai mult caii salbatici decat cei inhamati, fie chiar la o caleasca pretentioasa), trebuie sa le calaresc asa, scurt, ca baietii aia cu palarii misto de la rodeo. Si sa am grija ca atunci cand ma trantesc jos, sa ma aleg cu cat mai putine daune. Fie ele fizice, psihice, morale ori de imagine- ca de, in fiecare dintre noi doarme un cabotin mic (ma rog, de cele mai multe ori e insomniac).

Primul antianxiolitic din lume- si se pare cel mai eficient- este sanul (ca sa nu zic tata, ca nu scriu cu diacritice si s-ar isca oarece confuzii) matern.

Ma intreb cum s-a nascut acest gest, sub aspectul lui de agent antianxiolitic. Oare din dorinta de a rezolva anxietatea cui, mai degraba? A micutului zbieracios, ori a adultilor apartinatori care intra ei insisi in panica? As vrea sa cred ca a prevalat dorinta de a-l proteja pe cel mai neajutorat, insa cam tot ce am invatat in timp despre specia umana ma contrazice galagios in cap. Nu cred ca noi, oamenii, suntem cu adevarat capabili de renuntare la sine, de a pune binele altuia inaintea binelui propriu, de a fi altruisti. Sigur ca exista exceptii, dar dupa ce am stat sa ma gandesc la ele cateva minute, mi-a venit un singur nume in minte- maica Tereza.

Astfel se face ca prima consolare pentru lipsa de prietenie a acestei lumi, asa cum ne apare ea intaia data, are o forma foarte concreta, materiala. Ce intelege de aici acea subtila substanta care se cheama inteligenta? Material gets first. This is a material world. De aici incolo, conjugat cu toate invataturile pe care ni le aplica adultii din jur, viata noastra ajunge sa se construiasca foarte palpabil, supusa simtului tactil. Apar sincope, alunecari spre …nici noi nu stim spre ce. Exista in noi o sete de ceva, altceva…Dar exista in noi toti? Nu stiu. Nu cred. Desi mi-as dori…

Am vazut niste fotografii grozave, fotografii cu fetusi, faceau parte dintr-un demers de campanie impotriva avorturilor, dar nu asta mi s-a parut senzational, ci perspectiva pe care o aduceau. Era o fotografie anume in care fatul, care inca nu fusese extras din burta mamei, prindea cu toata manuta lui mica un deget al medicului. Senzational mi se pare si azi. Ce tip de relationare mai profunda poate exista? E aici si mama si bunica relationarii. As vrea sa stiu daca printe toate fotografiile acelea exista una in care sa fie surprins fatul intr-o postura de consolare de tip anxios, daca exista vreun fat care sta in burtica mamei, in supa lui primordiala, cu un deget in gura, asa cum stau atatia si atatia copii care sufera de sidromul de abandon. As vrea sa stiu, ca sa fiu sigura ca nu din dorinta mea de a nu fi adevarat, cred ca nu e adevarat. Nu exista anxietate decat dupa ce ne nastem.

Cred sincer si cu elanul pe care doar un profan il poate avea, ca in esenta, toate afectiunile sistemului nervos, toate bolile psihice, sunt, la baza, anxietati. In ce anume se dezvolta, se transforma, depinde de tiparul genetic si de factorii de mediu, normal.

Ma gandesc la toti acei care traiesc in lumi paralele cu noi, care nu au sanse, pentru ca nu le-a dat nimeni, niciodata. E seducator sa vorbim despre “frumosii nebuni” doar atat timp cat povestea lor e o sursa de hrana pentru o foame pe care o avem. In afara de asta, ne creaza noua insine anxietati apropierea lor. Si ce facem? Rezolvam anxietatile noastre, pur si simplu pentru ca noi putem face asta, iar ei nu pot. Medicamentele care s-au inventat pana acum, in majoritate covarsitoare, sunt create ca sa faca viata mai usoara nu bolnavilor, ci celor din jur. Nimeni nu crede drama unui schizofrenic, dar toti lacrimam pentru un cancer de colon. E cam aceeasi diferenta ca intre inchisoarea pe viata si condamnarea la moarte.

Si cata incredere avem noi toti la inceput…Fotografia aceea, cu manuta mica imbratisand un deget, intr-o declaratie totala de incredere, o simt mereu, arzand, ca o palma pe obraz.

Povestea fotografiei se gaseste aici http://www.michaelclancy.com/Samuel%27s%20Story.pdf

Optiunea inteligentei sau inteligenta optiunii-Introducere (la propriu, la figurat? nu pot decide :)) )

Dilema face parte din destinul omului.

Cred ca de la prima gura de aer pe care o ia. Scorul Apgar nu poate fi maxim fara atingerea unor decibeli, cat mai multi. Primul tipat viguros ar trebui considerat un simptom de inteligenta si am sa explic de ce cred asta. Trecerea brusca de la mediul cald si umed, din burta mamei, la aerul plin de lumini, voci, sunete straine, este in sine o trauma, desi toti ceilalti, care sunt de mai multa vreme pe-aici, par extrem de bucurosi de eveniment. Puiul de om descopera ca poate trai si in alt mediu. Dar tipa. Nu de bucuria revelatiei acestei lumi. Ci de anxietate. A trait bine merci la caldurica, inotand in supa lui si visand poate...pana cand, neasteptat, i se pune in fata evidenta ca exista si un alt fel de existenta, ca exista si frig, nu doar caldura si ca visele...sunt vise...Eu cred ca primul tipat se traduce cam asa: wtf is going on? vreau inapoi! Nu ma intereseaza alte optiuni, sa va bagati undeva alte variante, eu eram foarte bine asa cum eram acolo, asa ca va somez sa ma bagati la loc! Well, in decursul vietii va ajunge sa primeasca acest gen de urare destul de frecvent, insa am impresia ca bunele intentii care au stat la baza emiterii ei s-au convertit in timp in altceva.

Astfel se face ca prima stare, emotie, sentiment sau cum vreti, pe care il traieste un om pe lumea asta, sa fie anxietatea. Inclin sa cred ca si ultimul- doar ca aici se rastoarna calculele in ce priveste inteligenta. Daca la inceput, cu cat esti mai inteligent, cu atat vei fi mai anxios, la sfarsit e invers. Sau poate nu? Am o dilema :)) . Dar cred ca mai pot amana putin rezolvarea ei...

Cu cat mai multe posibile alegeri va fi pus in fata omul, cu atat mai anxios va deveni, multiplicand prima lui emotie again and again.

Cred ca aceia care cunosc acest adevar despre om, au reteta perfecta a manipularii lui, de orice fel ar fi aceasta.

1

Cei dusi de la noi.

Multi sunt. Multi vor mai fi. Si ne vom duce si noi, ca valul, cu valul.

Si ce ramane in urma?

Stelele pe care nu le-am atins, le vom atinge?

Cui ii pasa?

Ce conteaza, la sfarsit?

Cine contabilizeaza? Si ce?

Totul e unul singur.

A hand above the water

An angel reaching for the sky

Is it raining in heaven -

Do you want us to cry?

And everywhere the broken-hearted

On every lonely avenue

No-one could reach them

No-one but you

One by one

Only the Good die young

They're only flying too close to the sun

And life goes on -

Without you...

Another Tricky Situation

I get to drownin' in the Blues

And I find myself thinkin'

Well - what would you do?

Yes! - it was such an operation

Forever paying every due

Hell, you made a sensation

You found a way through

One by one

Only the Good die young

They're only flyin' too close to the sun

We'll remember -

Forever...

And now the party must be over

I guess we'll never understand

The sense of your leaving

Was in the way it was planned...

So we grace another table

And raise our glasses one more time

There's a face at the window

And i aint never, never saying goodbye...

One by one

Only the Good die young

They're only flyin' too close to the sun

Cryin' for nothing

Cryin' for no-one

No-one but you

Doamna Nina

Nina Cassian - Micul Print

Elogiul candorii

Stiu sa intreb
Despre miei, despre flori.
Odata-ntr-o padure
Am sarutat un izvor.

Stiu ce uimita-i
Culoarea albastra.
Am o gradina
Si o fereastra.

Mai am si o carte
Foarte subtire
In care nu-ncape
Decat o iubire.

Pot sa-mi iau locul
Langa tine, pe stea ?

- Da, spuse printul
Esti prietena mea.

Nina Cassian - Candori

« E la fel ca atunci. Ca la optsprezece.
Aceeasi apa, aceeasi lacomie de trandafir,
aceeasi aplecare a trupului
si spaima de sarut, si a te trezi din somn e-o fericire
si sambata si targul Mosilor,
toate acelasi. »

- Atunci, ce s-a schimbat ? intreaba domnul invatator.

« Nu stiu. N-am invatat lectia.
N-am invatat nici o lectie.
Am lipsit de la lectie.
N-am putut sa vin la scoala
pentru ca am fost sanatoasa. »

- Atunci, am sa te las repetenta, spune domnul invatator.

« Asa si trebuie. O sa mai incerc.
O sa ma straduiesc.
Poate ca-mbatranesc
pan’ la semestrul urmator »

Nina Cassian - Romanta Cu Tantar

Iti mai aduci aminte, toamna ?
Era tarziu. Eram o doamna.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,
si il aveam pe vino-ncoa

sub forma unui catelus
cu ochi de cocs, cu bot de plus.

Fugind de sufletele moarte,
de-atatea ori ieseam din carte,

ma lepadam de privilegii
visand sa pot rosti « exegi »,

sa las pe drumul nimanui,
cladiri, poeme si statui.

Iti mai aduci aminte, vara ?
Era-n amurg. Eram murdara.

Imi siroiau pe doua laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura tantarul Anofel
pe langa sanul meu rebel,
pe gura mea de poama coarna.

Era in zori. Si era iarna.

Dragoste, legi si verde

Arisha ...sau cum e oare, cum e oare dragostea...


Alerg in vise cu Arisha prin campii nesfarsite si verzi, da'veeerzi...
Ea e galbena ca soarele, eu neagra ca noaptea. Alerg cu Arisha printr-un aer care nu e aer, ca doar sunt in vis, nu?... dar am tot felul de reflexe si-ntrebari despre gravitatie si alte legi- sa-i fie tarana usoara lu' profu' de fizica, saracu', de ce-o mai fi fumat si el asa de mult si de ce-o fi avut un aer mereu trist? Ca el stia bine legile, nu ca mine.


Alerg in vise cu Arisha si nu obosim niciodata. Bine, ca ea nu oboseste inteleg mai usor, da' de ce nu obosesc eu, mi-e greu sa pricep. Ca eu si daca urc patru etaje pana la mama gafai. Dar in vis e mai usor. Dar e vis?


Alerg in vise cu Arisha. Prin campii nesfarsite si verzi, alergam. Tampita cum ma aflu, ma-ntreb ce ar putea cauta pisicile pe campii, ca-mi imagiez ca Arisha dupa mate fuge.


Alerg cu Arisha. Prin campii nesfarsite si verzi. Ce bine ca-s nesfarsite. Ce bine ca-s verzi.

Perhaps love is like a resting place, a shelter from the storm

It exists to give you comfort, it is there to keep you warm

And in those times of trouble when you are most alone

The memory of love will bring you home

Perhaps love is like a window, perhaps an open door

It invites you to come closer, it wants to show you more

And even if you lose yourself and don't know what to do

The memory of love will see you through

Oh love to some is like a cloud, to some as strong as steel

For some a way of living, for some a way to feel

And some say love is holding on and some say letting go

And some say love is everything, and some say they don't know

Perhaps love is like the ocean, full of conflict, full of pain

Like a fire when it's cold outside, thunder when it rains

If i should live forever, and all my dreams come true

My memories of love will be of you

Some say love is holding on and some say letting go

And some say love is everything and some say they don't know

Perhaps love is like the ocean, full of conflict, full of pain

Like a fire when it's cold outside, thunder when it rains

If I should live forever, and all my dreams come true

My memories of love will be of you

Dulcinea

I have dreamed thee too long,

Never seen thee or touched thee.

But known thee with all of my heart.

Half a prayer, half a song,

Thou hast always been with me,

Though we have been always apart.

Dulcinea... Dulcinea...

I see heaven when I see thee, Dulcinea,

And thy name is like a prayer

An angel whispers... Dulcinea... Dulcinea!

If I reach out to thee,

Do not tremble and shrink

From the touch of my hand on thy hair.

Let my fingers but see

Thou art warm and alive,

And no phantom to fade in the air.

Dulcinea... Dulcinea...

I have sought thee, sung thee,

Dreamed thee, Dulcinea!

Now I've found thee,

And the world shall know thy glory,

Dulcinea... Dulcinea!

Blog roz de viata

Afara-i urat si m-am gandit ca un blog roz ar ajuta.

Oare rozul e un fel de violet, mai timid?

Ca ma gandesc, daca e-asa, ca imi ofera si-alte protectii, mai subtile.

Adevarul e ca m-a urmarit, in viata, culoarea roz.

Nu stiu exact cate hainute roz am avut, ca pozele din copilaria mea sunt alb- negru, cu putine exceptii. Dar nici alea nu se pot numi color, sunt un fel de sepia pe baza de rosu, ca sa zic asa, sa ma ierte cunoscatorii intr-ale fotografiei. Da...Rosul o fi un roz agresiv sau un violet deghizat?

Am avut in liceu o geaca roz, da rooooz. Mi-a luat-o mama, ca ea imi lua toate hainele. Cred ca draguta de ea s-a gandit ca e o culoare optimista si ca asa ar putea sa-mi combata usorul aer melancolic ce punea stapanire pe mine in vremea aia. Un alt motiv o fi fost ca n-a avut alta optiune. Era destul de complicat pe vremea aia cu hainele. Trebuia sa ai "cunostinte". Nu despre moda, ci la magazinele de resort. Da...geaca mea roz, draguta de ea, mi-a adus si o porecla. Pink Panther. Era un desen la moda atunci si cu o coloana sonora draguta, pe care colegii mei o reproduceau, dupa talentul lor precar, cam la fiecare aparitie a mea. Nu-mi placea sa atrag atentia atat de tare, eram o suma uriasa de complexe pe-atunci si tin minte ca o vreme, din protest, am abandonat rozul acela atat de consacrator, de lipsit de anonimat, pentru o combinatie mult mai sportiva si anonima. Da...Am avut si pantofi roz, la un moment dat. Si cred ca una dintre camere era zugravita in roz. Nu-mi pot aminti care. Da...

Alte culori, in alte zile...