Am idei putine, dar sprintene. Si cum nu vreau sa le disciplinez (imi plac mai mult caii salbatici decat cei inhamati, fie chiar la o caleasca pretentioasa), trebuie sa le calaresc asa, scurt, ca baietii aia cu palarii misto de la rodeo. Si sa am grija ca atunci cand ma trantesc jos, sa ma aleg cu cat mai putine daune. Fie ele fizice, psihice, morale ori de imagine- ca de, in fiecare dintre noi doarme un cabotin mic (ma rog, de cele mai multe ori e insomniac).
Primul antianxiolitic din lume- si se pare cel mai eficient- este sanul (ca sa nu zic tata, ca nu scriu cu diacritice si s-ar isca oarece confuzii) matern.
Ma intreb cum s-a nascut acest gest, sub aspectul lui de agent antianxiolitic. Oare din dorinta de a rezolva anxietatea cui, mai degraba? A micutului zbieracios, ori a adultilor apartinatori care intra ei insisi in panica? As vrea sa cred ca a prevalat dorinta de a-l proteja pe cel mai neajutorat, insa cam tot ce am invatat in timp despre specia umana ma contrazice galagios in cap. Nu cred ca noi, oamenii, suntem cu adevarat capabili de renuntare la sine, de a pune binele altuia inaintea binelui propriu, de a fi altruisti. Sigur ca exista exceptii, dar dupa ce am stat sa ma gandesc la ele cateva minute, mi-a venit un singur nume in minte- maica Tereza.
Astfel se face ca prima consolare pentru lipsa de prietenie a acestei lumi, asa cum ne apare ea intaia data, are o forma foarte concreta, materiala. Ce intelege de aici acea subtila substanta care se cheama inteligenta? Material gets first. This is a material world. De aici incolo, conjugat cu toate invataturile pe care ni le aplica adultii din jur, viata noastra ajunge sa se construiasca foarte palpabil, supusa simtului tactil. Apar sincope, alunecari spre …nici noi nu stim spre ce. Exista in noi o sete de ceva, altceva…Dar exista in noi toti? Nu stiu. Nu cred. Desi mi-as dori…
Am vazut niste fotografii grozave, fotografii cu fetusi, faceau parte dintr-un demers de campanie impotriva avorturilor, dar nu asta mi s-a parut senzational, ci perspectiva pe care o aduceau. Era o fotografie anume in care fatul, care inca nu fusese extras din burta mamei, prindea cu toata manuta lui mica un deget al medicului. Senzational mi se pare si azi. Ce tip de relationare mai profunda poate exista? E aici si mama si bunica relationarii. As vrea sa stiu daca printe toate fotografiile acelea exista una in care sa fie surprins fatul intr-o postura de consolare de tip anxios, daca exista vreun fat care sta in burtica mamei, in supa lui primordiala, cu un deget in gura, asa cum stau atatia si atatia copii care sufera de sidromul de abandon. As vrea sa stiu, ca sa fiu sigura ca nu din dorinta mea de a nu fi adevarat, cred ca nu e adevarat. Nu exista anxietate decat dupa ce ne nastem.
Cred sincer si cu elanul pe care doar un profan il poate avea, ca in esenta, toate afectiunile sistemului nervos, toate bolile psihice, sunt, la baza, anxietati. In ce anume se dezvolta, se transforma, depinde de tiparul genetic si de factorii de mediu, normal.
Ma gandesc la toti acei care traiesc in lumi paralele cu noi, care nu au sanse, pentru ca nu le-a dat nimeni, niciodata. E seducator sa vorbim despre “frumosii nebuni” doar atat timp cat povestea lor e o sursa de hrana pentru o foame pe care o avem. In afara de asta, ne creaza noua insine anxietati apropierea lor. Si ce facem? Rezolvam anxietatile noastre, pur si simplu pentru ca noi putem face asta, iar ei nu pot. Medicamentele care s-au inventat pana acum, in majoritate covarsitoare, sunt create ca sa faca viata mai usoara nu bolnavilor, ci celor din jur. Nimeni nu crede drama unui schizofrenic, dar toti lacrimam pentru un cancer de colon. E cam aceeasi diferenta ca intre inchisoarea pe viata si condamnarea la moarte.
Si cata incredere avem noi toti la inceput…Fotografia aceea, cu manuta mica imbratisand un deget, intr-o declaratie totala de incredere, o simt mereu, arzand, ca o palma pe obraz.
Povestea fotografiei se gaseste aici http://www.michaelclancy.com/Samuel%27s%20Story.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu