Omayra Sanchez

Omayra era o fetiţă de doar 13 ani care trăia alături de părinţii ei, fratele său şi unchiul în Armero, Columbia. În momentul dezastrului mama sa era plecată în Bogota într-o călătorie de afaceri. Pe 12 noiembrie 1985 vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Omayra şi familia sa s-au trezit în miezul nopţii şi au auzit fluidul vulcanic cum o lua în direcţia lor. În timpul procesului de evacuare înspre cel mai apropiat munte, bunicul fetiţei a căzut înt-o gaură. Omayra însăşi a fost prinsă între dărâmăturile propriei case, iar lava a imobilizat-o într-un fel de puţ, o groapă de unde nu i-au mai rămas afară decât capul şi braţele. Amestecul de lavă, noroi, resturi de lemn s-a solidificat, astfel încât atunci când au sosit echipele de intervenţie, Omayra era ca şi zidită de la mijloc în jos. Aceştia au încercat să o elibereze în diverse moduri, dar nimeni nu şi-a dat seama că fetita avea nevoie de o simplă motopompă. Autorităţile au plecat promiţând ca vor reveni cu echipamente de care aveau nevoie. Fetiţa a aşteptat să fie salvată 3 zile în apa care îi ajungea la nivelul gâtului. Între timp, televiziunea columbiană a ajuns la locul dezastrului şi au început să filmeze oamenii afectaţi şi în mod special pe Omayra. Tot după ceva timp au ajuns şi mai mulţi jurnalişti de la posturile de televiziune columbiene, fotografi şi mai mulţi medici. Toţi aceştia nu au putut face altceva decât să o ajute pe fetiţă să reziste cu încurajări şi cu încercarea de a-i oferi puţin confort, absolut imposibil în situaţia în care aceasta se afişa. Frank Fournier este fotograful care a surprins-o pe micuţa columbiană în această ipostază dramatică şi a fotografiat-o inclusiv în momentul în care trecea în nefiinţă. Fotografia sa capturată chiar înaintea morţii sale, denumită ulterior “Tragedy of Omayra Sanchez “, a câştigat premiul Pulitzer la categoria fotojurnalism. Jurnalişti de la o televiziune columbiană s-au strâns în jurul ei şi au filmat încontinuu, astfel s-a transmis pentru prima dată moartea unui om în direct. Totuşi aceştia nu mai doresc să vorbească despre acest eveniment având o jenă imensă din cauză că au filmat-o pe micuţă fără însă a o putea salva. Fetiţa se plângea mai mult în ultimele ei clipe de faptul că nu a mai apucat să meargă la şcoală. „Trebuie să mă scoateţi de urgenţă de aici pentru că deja sunt două zile de când nu m-am mai dus la şcoală şi am rămas în urmă cu temele...”, spunea fata. Filmarea care a fost transmisă în direct în întreaga lume o surprindea pe fată într-un moment critic. Era foarte clar că aceasta nu mai putea fi salvată, apa îi ajungea până la bărbie şi cu un glas stins aceasta a transmis mamei sale, tatălui şi fraţilor cât de mult îi iubeşte şi îşi lua chiar rămas bun de la aceştia. Ceea ce avea să urmeze s-a întâmplat. Autorităţile nu au putut interveni în timp util, iar decesul micuţei s-a produs din cauza hipotermiei. Fournier a încercat să explice de ce a realizat fotografia şi spune că „atunci când am descoperit-o, pe la 6,30 dimineaţa, ea fusese deja filmată de televiziunea columbiană. Mi-a surâs. Am incercat sa fac treaba cât mai simplu posibil, să spun o poveste, să traduc o violenţă. De trei ori am vrut să opresc totul”.

Această întâmplare a marcat un moment de cotitură în istoria presei. Chiar dacă fotograful Frank Fournier a insistat să sublinieze că fără fotografia lui nimănui nu i-ar fi păsat de această moarte, oamenii nu ar fi dat importanţă catastrofei din Columbia şi nu ar fi pus problema metodelor prin care autorităţile de la Bogota au gestionat criza, nimic nu avea cum să justifice fotografierea sau filmarea în direct a unei persoane care moare. Fotograful a mai spus că a ales să trimită fotografia agenţiei lui ca să arate lumii întregi că fetiţa putea fi salvată, dacă autorităţile s-ar fi mobilizat mai repede. Pe un site celebru, unde este postată atât fotografia cât şi filmarea cu Omayra, oamenii din întreaga lume au început să dezbată subiectul. Unii au criticat întru totul pe cel care a fotografiat-o, precum şi pe cei care au fost în stare să afişeze astfel de imagini pe post. Critici peste critici fondate pe afirmaţia că fotograful şi nu numai au făcut orice numai ca să obţină un subiect. Audienţa este pe primul loc şi alteceva nu mai contează.

Sociologilor le-a fost cerută şi lor părerea şi au spus că oamenii nu sunt simple "icoane ale durerii" în astfel de momente, ci au emoţii, sentimente şi dreptul la demnitate şi că astfel de fotografii şi filmări nu ar fi trebuit să fie difuzate. Nu e ca şi cum ai arăta lumii o simplă pictură la capătul căruia nu stă întotdeauna un fapt real, ci cazul acesta chiar a existat şi lumea a abuzat că se aflau la faţa locului şi acest lucru le-a dat un motiv în plus să realizeze o poveste de senzaţie care să înconjoare întreaga lume până şi în zilele noastre. (Sursa: wikipedia)